Când mă gândesc la pizza, mi-aduc aminte de vara lui ’98, când pe terasa unui local din Costinești, am mâncat pentru prima dată o pizza Capriciosa. Capricioasă aș putea spune, pentru că nu m-am putut opri până nu am înfulecat-o pe toată. Și e ciudat că o percepeam ca pe ceva nou, având in vedere că acum, este una dintre cele mai populare și gustoase alegeri culinare, fiind prezentă peste tot. Știi sigur că în cazul unei întâlniri cu prietenii, nu vei da niciodată greș dacă vei comanda pizza. Arată-mi o singură persoană căreia să nu-i placă baconul rumenit pe blatul ăla pufos, că pizza îl fac!

Știi momentul ăla când ești cu prietenii la o partidă de remi, lângă sticlele deja goale de bere? Și inevitabil, la un moment dat, o persoană din grup vine cu propunerea: “Hai să dăm comandă de pizza!”. Se face liniște! Cuvântul magic a fost rostit, iar toată gașca pare a fi în asentiment. Pupilele se dilată, ochii se fac cât cepele și înghit în sec de parcă gândesc cu stomacul. Încep dezbaterile, se alege sortimentul și se pun pe comandat telefonic. Să alegi și să comanzi o pizza la domiciliu, este de cele mai multe ori, o adevărată aventură: “ne pare rău, dar nu livrăm în zona (..)“; “comanda minimă este de (..)” sau preferata tuturor: “nu livrăm după ora 23:00“. Dar cum orice lucru are o rezolvare, cineva preia inițiativa, tastând, “livrare pizza Bucuresti”, pe browserul din telefon. Un rezultat se face evidențiat datorită sloganului: “45 de minute sau pizza gratis”.
Well done Dodo Pizza!

Se dă comanda și nu mai rămâne decât să așteptăm. Partea asta cu așteptatul este cea mai grea, mai ales atunci când ți-e foame. Pe lângă timpul de asamblare și coacere, se mai adaugă și drumul până la ușă. STOP! Mai bine nu mă mai gândesc la asta. Mai jucăm un remi, mai desfacem câte o bere, iar Daniel, bărbosul grupului, ne arată clipul lui preferat de pe YouTube. Este clar că este singurul care se entuziasmează la ritmurile de trance, căci nimeni nu pare să-l bage în seamă. Din colț se aude un telefon.

– Băi, băi! Andrei! Te sună cineva!
– E al meu? Poate a ajuns pizza!

Iau telefonul și răspund. Este tovarășul care mi-a făcut recomandarea pentru un casting  al unui musical, în rol principal.

– La mulți ani! Și apropo: ai luat castingul. Am vorbit acum cu oamenii și te-au plăcut mult!
– Pe bune?? Hai aici. E rost de sărbătoare! Dau câte beri vrei tu și urmează să vină pizza!

L-am convins! Sunt sigur că dacă nu aduceam în discuție pizza, s-ar fi lăsat mai greu convins. Acum toată gașca pare să fi abandonat jocul de remi, holbându-se pe ecranul calculatorului, la cum se prepară fiecare pizza în parte. Și toul în realtime, pe feed-ul webcam din site. Și în tot acest timp pare că ne mai împăcăm cu așteptarea, dar nu pare să mai conteze, căci sunt încântat de vestea cea mare și mă pot bucura de seara asta alături de prietenii mei. Două secunde! Revin imediat, căci acum sună interfonul! Drrrr-drrrr-drr!

Deschid ușa. După muntele de cutii de pizza aburinde, ce par să formeze Coloana Infinitului, se aude vocea omului de la livrare pizza, care-mi urează “Poftă bună!”. Și-așa a fost! Iar gustul?! Se spune că mâncarea este bună și gustoasă, atunci când nu se vorbește la masă, iar faptul că nu se auzea niciun sunet în cameră, în afară de EDM-ul bărbosului, arată cât bună a fost.

Problema este că mi-a venit tovarășul, care n-a mai prins decât un miros fad de pizza și imaginea unui munte uriaș de cutii goale. Cred că va trebui să se mulțumească cu berea și muzica prietenului nostru bărbos. Ce seară cu gust de mozzarella!

Articol redactat pentru Spring SuperBlog 2019