Când m-am mutat aici, în cartier, aveam vedere spre un parc liniștit cu multă verdeață, băncuțe și umbră. Era un parc tăcut, cu iz de jurnal de seară și aer de tablou uitat. Apoi, într-o bună zi (pardon, într-o „viziune urbanistică integrată”) a venit borduriada de sector și-a ras tot ce era acolo.
În locul bătrânilor plopi, au apărut niște structuri polimere multicolore care scârțâie în unison cu ușița de intrare în parc. Desigur, aici vorbesc despre leagăne, tobogane și tot arsenalul viu-colorat al copilăriei moderne. Copacii au fost înlocuiți cu trei platani din “pepiniera de sector” și gume negre cauciucate, acele pardoseli de tartan. Băncuțele de odinioară s-au transformat în niște suporturi metalice care ard la soare și trosnesc noaptea ca niște plăci tectonice nervoase. Parcul a devenit, cum s-ar zice, „pentru prichindei”. Dar să nu vă închipuiți ceva idilic. E mai degrabă o grădină de urlete și zgomote, un concert punk cu țipete de nivel olimpic, sponsorizat de părinți cu nervii uzați, parenting făcut după ureche și copii cu plămâni perfecți. Ar mai fi de menționat și suflantele celor de la sector care fac gălăgie încă din zorii zilei și ridică praful inutil.
Dar adevărata poveste nu-i despre tartan, sau despre parenting. Nu. E despre Pedro.
De câteva săptămâni, Pedro trăiește aici. Nu fizic, ci sonor. Strigat, invocat, chemat, avertizat, amenințat și încurajat. De părinți, copii, vecini, toți într-un cor amețitor. „Pedrooo! Lasă jucăria băiatului!” „Pedro, vino să bei apă!” „Pedro, nu mai urca pe gard!” „Pedroooo, coboară de pe tobogan!”
Iar azi, suprema încununare a epopeei: o fetiță cu sandale și sclipici a început să cânte de zor „Pedro, Pedro, Pedro, Pedroooo” cu inflexiuni de Raffaella Carrà.
Mă gândesc serios să-mi trag patul în debara sau, de ce nu, direct în balconul vecinului de la etajul 4, că poate acolo Pedro n-ajunge cu ecoul. Sau, mai simplu, să ies și eu în parc să-l chem înapoi pe Dorel, cu suflanta.
