Îmi place muzica! Este ceea ce fac și ceea ce sunt. Poate e o consecință a mediului în care am copilărit. Am crescut într-o familie în care muzica juca un rol important, fiind înconjurat de benzi de magnetofon, discuri vinyl, MTV-ul din sufragerie sau radioul rusesc care recepționa posturi din banda 66-88Mhz. Toate acestea aveau să-mi influențeze viața și cariera mult mai târziu, doar că pe atunci nu o știam. Chiar nu e greșit să spun că toată copilăria și adolescența, mi-au fost conturate de muzică.

Țin minte o după-masă de vineri, în care terminasem temele de casă mai devreme, pentru a avea weekendul mai liber. Ca să stabilim timpul și spațiul, vă spun că aveam 7 ani și eram în clasa a II-a. Aveam un sentiment de neliniște din cauză că fusesem certat de mama, care, fiind implicată în educația mea, mă dojenise mai aspru, lucru care m-a făcut să plâng. Acolo, în sufragerie fiind, mama a început să-mi cânte la chitară, pentru a mă liniști cel mai probabil. Nu pot descrie în cuvinte liniștea ce mă cuprinsese, modul în care percepeam melodia, acordurile, căldura și modul în care îmi cânta. De fapt, timpul trecuse atât de repede încât cerul se colorase-n albastru, mama transofrmându-se într-o siluetă contre-jour, care-mi cânta de zor cântece folk.

Seratele muzicale erau la ordinea zilei, fie acasă, fie în vizite pe la diverși prieteni de familie, mama fiind de fiecare dată pregătită cu carnețelul de versuri ori făcând repetiții în prealabil de acasă.

N-a durat mult până când învățătoarea mi-a dat ca temă să învăț colinde noi, fiind considerat omul de bază din corul clasei. Ca atare, în lipsă de Google, internet și touchscreen, apelasem la discul vinyl cu Ștefan Hrușcă, de pe care bunicul meu mă ajuta să transcriu vers cu vers. Al IV-lea șănțuleț de pe disc era reperul în care, mutând acul de pickup, reîncepea prințul lerului să-mi cânte “Ce-ați văzut păstori?”

Serile de colinde, în prag de Ajun erau o adevărată bucurie pentru copilul din mine, luând parte la tot acest spectacol, în care cântam cu toții colinde în cor, uneori pe voci, alteori unul peste celălalt. Se cânta la lumina lumânărilor ambientale și a instalației de brad, ce sticlea timid pe marginile paharelor de pe masă, luminând siluetele celor care participau la acele magice seari de Ajun. Și, dacă nu seamănă îndeajuns cu o scenă desprinsă dintr-un film hollywoodian, într-o astfel de seară a Ajunului lui ’96, fulgii erau cât castanele, zăpada de-un metru, iar după seara de colinde, acasă mă aștepta sub brad, un cadou de neuitat la care era atașată scrisoarea “Moșului”, redactată caligrafic cu o cariocă albastră, în care mi se recunoșteau notele mari de la școală, dar și faptul că am fost un copil cuMinte.

În 2000, am primit un Walkman Sony cu radio și player de casete audio. Acest cadou îl consider lucrul cel mai de preț, care mi-a cultivat cultura și gusturile muzicale. Era cu mine peste tot și nu m-am mai despărțit de el până prin 2007, atunci când mi-am cumpărat primul iPod Classic. Și știi ce emoții am avut în toamna lui 2000? A fost o adevărată surpriză, când mama m-a anunțat că mi-a plătit în avans un curs de chitară la Școala Populară de Arte. Eram într-un trening Adidas și purtam o șapcă de care eram mândru. M-a condus până în fața porții și mi-a spus marea veste. Aveam să învăț chitară, așa cum îmi doream dar nu știam a o cere. Ca să fiu sincer, mă mai strecuram în cameră, atunci când nu era nimeni în preajmă și zdrăngăneam corzile, fără să știu prea bine ce fac. Când am fost prins, în loc să mă certe, mama mi-a desenat, pe o foaie o diagramă cu corzile și spațiile grifului, prezentându-mi gama Do. Asta a fost prima mea lecție de muzică.

6 ani mai târziu și în plină adolescență, m-am trezit înscris la un curs de canto și chitară, la Palatul Copiilor. Acolo mi-am dat seama că pot să cânt și vocal, fiind luat în serios de cei din jur, iar lucrul ăsta m-a făcut, un an mai târziu, participant la un festival de muzică ușoară. Mama a jucat, din nou, un rol important, convingându-mă să merg la acest festival, de la care m-am întors cu Marele Trofeu Național. Nu speram și nu credeam că voi câștiga vreodată un asemenea premiu. Nu cântam după rețeta unui festival și nu eram pregătit pe bani grei, cu ore de muncă continuă. Cântam din suflet așa cum simțeam, așa cum îl ascultasem pe Michael Buble, cântând în playlistul unui radio olandez, pe care-l ascultam în acea perioadă. “You Don’t Know Me” se numea piesa, iar cântecul ăsta îmi face și acum pielea de găină, pentru că-mi readuce aminte de ropotele de aplauze de la finalul interpretării mele, pe scena festivalului. În backstage, am fost întâmpinat de Silvia Dumitrescu (unul dintre jurați), care mi-a spus zâmbind: “Ai o voce minunată și ești pe drumul cel bun. Să nu renunți niciodată la muzică!”. Așadar, aveam confirmarea faptului că trebuie să devin muzician.

Poate, nu întâmplător am primit cadou microfonul ăsta, care a generat multe sesiuni de karaoke la boxele calculatorului meu din cameră, spre deliciul vecinilor.

Era un microfon ca de jucărie, ce și-a dat obștescul sfârșit după doar câteva luni, răpus, cel mai probabil, de acutele mele îndrăznețe.

Cursurile de canto din primii ani ai facultății sau prima chitară primită cadou sunt alte gesturi de susținere, din partea mamei mele.

Fast-forward și acum în 2019, mă simt recunoscător pentru tot ce a făcut pentru mine, iar dacă vreau să mă revanșez, un cadou de ziua mamei ar fi prea puțin pentru a-i mulțumi. Cadourile pentru mame ar trebui să conțină recunoștința și afecțiunea pe care ele ne-au oferit-o necondiționat.

Așa că îți mulțumesc, pentru că datorită ție, am ales să fiu ceea ce-mi place, călăuzindu-mi pașii spre lucrul care-mi aduce foarte multă împlinire sufletească. Poate nu întâmplător, am ajuns în punctul în care pot spune că am câteva piese terminate și un album în lucru. Și, deși a trecut 8 Martie, mă voi revanșa anul viitor, oferindu-ți un cadou de ziua mamei, alături de viitorul album, semnat cu carioca albastră.

Cu drag,
copilul care se furișa în cameră pentru a-ți zdrăngăni chitara.

Articol redactat pentru Spring SuperBlog 2019.