Pe de altă parte, înțeleg foarte bine că muzica asta nu se adresează doar lor. Ea vorbește și generației care a trăit-o. Pentru unii este o descoperire, pentru alții e o întoarcere acasă. Iar industria știe foarte bine că, dacă împaci două generații cu aceeași melodie, ai câștigat din start jumătate din bătălie.

 

Între timp, aproape orice cântec vechi celebru pare că ajunge, mai devreme sau mai târziu, în malaxorul industriei muzicale. Un beat house, o voce generică, niște sintetizatoare și gata. “Sarà perché ti amo”, “Ti Amo”, “Dragostea din tei”.. mai puneți dumneavoastră orice piesă cunoscută. Sigur există un remix, un remake, un cover sau un mashup. Originalul rămâne, în opinia mea, mai gustos. Ca pâinea scoasă din cuptor. Restul sunt felii reîncălzite.

 

E curios, totuși. Generații care n-au schimbat niciodată o casetă cu pixul, n-au așteptat o melodie la radio cu degetul pe butonul de “REC” și n-au făcut cunoștință cu un telefon cu disc vorbesc despre “vibe retro” cu o convingere admirabilă. Înțeleg și de ce se întâmplă. E mai puțin riscant să împrumuți o emoție care a fost deja iubită de milioane de oameni decât să construiești una de la zero. Nostalgia vinde. Creierul recunoaște refrenul în primele două secunde, iar inima completează restul. Este, până la urmă, o formulă aproape infailibilă. Chiar dacă, uneori, îi place mai mult amintirea decât piesa.

 

În arhitectură, reproducerea fidelă a unui stil din altă epocă poartă un nume: pastișă. De aceea arhitecții nu mai construiesc astăzi palate neoclasice ca și cum ar fi 1890. Fiecare epocă încearcă să-și lase propria amprentă. Dacă arhitectura merge înainte, mă întreb de ce muzica privește atât de des în oglinda retrovizoare.

 

Poate că adevărata nostalgie n-ar trebui să fie după cântecele vechi, ci după vremurile în care aveam curajul să scriem unele noi.