Zilele acestea, Bucureștiul a descoperit că se poate porni un “război civil” dintr-o merdenea. Internetul s-a inflamat după ce Edmond Niculușcă a ironizat merdeneaua de la Patiseria Amzei și pe cei care o preferă, punând-o în opoziție cu croissantele cu unt de la “La Mița Biciclista”.
Nu vreau să mă bag în războiul margarină versus unt, însă mi se pare interesantă ideea că, de la o merdenea la un croissant ajungem atât de repede la o împărțire în tabere, între gusturi fine și gusturi de colțul blocului. Piața liberă are însă o virtute simplă: lasă loc pentru toată lumea. Există public pentru croissant cu unt, pentru merdenea cu brânză, chiar pentru o felie de cozonac mâncată direct din hârtie.
Chiar legat de ce înseamnă “sofisticat”, istoria gastronomiei are niște glume bune. În America secolului al XIX-lea, când sturionii erau atât de abundenți încât icrele lor erau oferite gratis în baruri ca gustare sărată pentru a stimula setea, caviarul era mai degrabă un fel de alună de bere decât obiect de lux. Așadar, statutul unei mâncări se schimbă. Gustul rămâne, însă.. treaba fiecăruia.
Poți mânca la un restaurant cu stele Michelin și a doua zi să-ți fie poftă de o merdenea. Poți bea un vin de colecție și într-o după-amiază de vară, să stai pe bancă la un kefir și doi covrigi. Nu te coboară. Te face om.
Iar dacă tot vorbim despre merdenele, mi-am adus aminte de celebra scenetă a lui Mihai Bendeac. Pentru că uneori o merdenea nu are nevoie de apărare doctrinară. Are nevoie doar de un pic de umor.
În fond, putem avea cu toții gusturi diferite. Dar să nu ajungem să credem că untul ne-a dat și certificat de noblețe.
