Aici începe dansul pe sârmă. Îmi dau seama că, în timp ce scriam “ce simt”, undeva, în fundal, dansa o întrebare: “oare o să placă?”. Nu mie. Lor. Publicului. Poporului. Algoritmului, Doamne-ajută! Și uite-așa, fără să-mi dau seama, între două rime și-o metaforă îngrijită, am început să compun nu doar pentru mine, ci și pentru “ei”. Nici nu știu exact cine-s “ei”, dar știu sigur că dau like sau scroll. Așa că stau și mă întreb: oare mai e artă, dacă o scrii ca să fie pe plac? Când ai pus filtrul de viral pe fiecare vers, n-ai dat și un blur peste autenticitate?

 

Și totuși e chiar așa rău? Poate că drumul ăsta nu-i o trădare, ci o negociere. Poate că autenticitatea nu moare când intră în dialog cu lumea, ci se rafinează. Nu trebuie să fiu un lup singuratic care urlă doar în munții inspirației proprii. Poate, adevărata provocare este să spui ceva sincer și să fii și ascultat. Este ca o negociere între artă și entertainment, între catharsis și content. Dar uite și paradoxul: cu cât încerci să fii mai sincer, cu atât îți dai seama că sinceritatea nu e chiar așa “marketabilă”. Și că autenticitatea e bună, dar în doze mici, să nu încurce rețeta.

 

Așa că între două dileme existențiale și trei drafturi de piesă, a început să se înfiripe ideea unui nou album cu fir narativ, nu doar cu șlagăre agățate de refren. Ceva ce n-o să ceară neapărat trending, dar o să ceară urechea celui care vrea mai mult decât două versuri catchy și un drop. Mai mult, una dintre piesele scrise, este gata. Și da, am strecurat acolo și-un refren care prinde urechea, și-o metaforă care prinde inima.

 

Acum te întreb și pe tine: unde se termină arta și unde începe ambalajul? Și când începi să împachetezi sinceritatea frumos mai este ea sinceră, sau doar este doar marketing?