Ne aflăm într-o decadă muzicală foarte interesantă, în care ce e nou nu mai este “ca înainte”, genurile muzicale încep a fi combinate, iar adevărata provocare o reprezintă abilitatea de a fi acel cineva ce încearcă să se delimiteze pe cât posibil de marea masă care cântă după o rețetă bine targetată parcă special pentru TV și radio.

Să-mi dau cu părerea despre albumul meu preferat este ca și cum ar trebui să aleg între cartofi prăjiți și pizza, pentru că ele sunt multe și diverse, însă unul dintre acestea este, cu siguranță, albumul de debut a lui Harry Styles, ce-i poartă numele. Am fost surprins când am auzit de apariția albumului, iar pentru că nu am fost un fan înfocat One Direction, am studiat puțin fenomenul pentru a înțelege de ce este diferit și de ce mă atrage ceea ce aud. Am ascultat albumul trăind o convergență cu artistul, simțind parcă tot ce a vrut să ne transmită în fiecare piesă. Piesele sunt alese cu grijă, ordinea pieselor nu este deloc random, iar stilul abordat vine ca o surpriză plăcută la pachet, fiind obișnuit să-l văd (fără să-i dau prea mare atenție), în ipostaza de membru al unui boy-band cântând pop music pentru puștoaicele care trec prin pubertate. Astfel, piesele te duc într-o călătorie a anilor ’70, pe un vibe british-rock, arătându-și parcă vulnerabilitatea în piese precum “Meet Me In The Hallway” sau “Ever Since New York”, dar și atitudinea de rock star în piese precum “Kiwi” sau “Only Angel”. 

În general, albumele par să aibă starea aia impusă de un record label, în care totul trebuie să fie făcut pe repede înainte și după un tipar prestabilit. Din cauza asta, de multe ori apar ceea ce eu numesc “piese de balast”. Cu toate acestea, “Harry Styles” este unul din puținele albume din colecția mea, la care pot spune că nu există vreo piesă pe care să nu o ador, pentru că deși piesele te transpun din zona melancolică într-o oază de energie, toate piesele spun același lucru, păstrându-și starea. E o stare pe care Harry și-a asumat-o, dorind-o și râvind parcă, încă din perioada One Direction, ieșind din conul de umbră al trupei în care nu se putea exprima, în care nu putea arăta cine este de fapt din punct de vedere muzical și fără a-și ascunde orientările sexuale, care strigă parcă “bisexual” atât din coperta cu tonuri roz cât și din piesele cu direcție cross-gender, dar făcute într-o manieră atât de elegantă, încât nu are cum să nu-ți placă. În versuri precum “Brooklyn saw me, empty at the news”, “We’re just two ghosts standing in the place of you and me” sau “Even the phone misses your call, by the way”, Harry reușește să dea muzicalitate unor versuri care deși metaforice și aparent fără sens, ele devin într-o secunde introspective și pline de semnificație

Luându-și timp pentru el, o vacanță pe o insulă la care noi ca români de rând nici nu visăm, și o armată de producători talentați, Harry a reușit să impresioneze printr-un debut solo câștigat cu succes, în care albumul se află la limita dintre un LP și un album, având doar 10 cântece. Este un statement clar cu copertă printată în roz cu Harry scufundat într-o cadă, prin care acesta ne arată că nu există rețete sau limite în muzică și nu ai nevoie de mai mult de 10 cântece sau faima unui boy-band pentru a deveni un rock star.