Când vine vorba de călătorii, sunt primul care-și face bagajul. Și pentru că-mi plac călătoriile, deseori pierd ore în șir pe Google Street, explorând diverse zone din lume, pe care doresc să le vizitez sau în care nu voi ajunge niciodată. Așa că nu-i de mirare că-mi plac drumețiile cu mașina. Nu sunt genul care-și ia revista în avion și care așteaptă să ajungă cât mai repede în locul x. Eu merg pe principiul “it’s about the journey, not the destination”. Și dacă în avion nu vezi altceva decât nori cu textură de vată de zahăr, în mașină ai ocazia să fii conectat cu mediul înconjurător. Îmi place să văd diferențele de infrastructură și urbanism dintre țări, sau cum la noi în Ardeal îți pare că ești într-o cu totul altă Românie.
Așa am pornit într-una din verile trecute, într-o călătorie cu mașina spre Ardeal. Ne-am strâns o gașcă de 4 și-am plecat la drum. La volan, un prieten – șofer bun la drum lung, așa că eu vă povestesc cele întâmplate din postura de pasager. Printre obiectivele de bifat pe listă menționez: Cluj-Napoca, Salina Turda și Vârtop. De foarte mult timp, îmi doream să explorez zona Apusenilor. Ne-am dat seama destul de rapid, că un portbagaj nu este de ajuns pentru 4 persoane, dintre care două fete cu valențe de Coco Channel. Așa că am mai adăugat ce s-a putut în cutia de portbagaj, care s-a dovedit mai mult decât utilă. Așadar, începe călătoria!
Muzică, soare-n parbriz, sticle de apă la purtător, Google Maps și multă răbdare pentru a ajunge la destinație. Vizităm Cluj-Napoca, ne petrecem cu niște vechi prieteni și stabilim să vizităm și salina din Turda. La plecare din Cluj-Napoca, setez traseul spre Vârtop. Preiau inițiativa, așa că la o simplă căutare, mi se generează două trasee posibile. Primul trece prin pădurea Horea. Este mai scurt ca timp și distanță. Al doilea traseu, coboară înapoi spre Turda, mergând apoi vest spre Baia de Arieș și tot așa. Știi deja ce traseu am ales, nu-i așa? Nu-i nevoie să menționez că lucrurile aveau să devină cel puțin interesante, pe un drum ce traversează o bună bucată de pădure. Începutul călătoriei a fost chiar interesant, căci eram înconjurați de peisaje de poveste. Ba chiar am făcut o oprire să admirăm panorama de lângă Barajul Lacului Fântânele. Trag aer în piept, snap-snap două trei poze și din nou la drum!
Acum, deși peisajul era rustic, nu pricepeam încă, de ce asfaltul pare că se ascunde sub pământ. La propriu vorbind, erau zone în care se vedeau doar câteva peticele de asfalt, ca într-un fel de transhumanță a asfaltului de la civilizație la concretul pământului. După câțiva kilometri era clar: asfaltul afusese mâncat, dispărând cu totul în negura pământului prea lăudat și iubit prin operele lui Marin Preda. De vreun Moromete nici nu era vorba, căci zona părea pustie. Drum forestier în toată regula, cu brazi înalți și mândri, ce umbreau drumul prăfuit și pe care se mai zăreau timid mici urme de cauciuc, semn că nu suntem singurii nebuni ce traversează zona cu pricina. Să te întorci nu mai intra în calcul. Parcursesem deja un sfert de drum, iar întoarcerea era imposibilă pe un drum cu un singur sens. Tot mergând, mai zăreai câte-un sat ascuns, fapt ce-mi dădea speranță, pentru că, sincer să fiu, simțeam că ceva nu pare a fi în regulă. După vreo alte două sate parcurse, peisajul devine din nou lipsit de viață, iar drumul tot mai prost, plin de pietre și pământ, ușor înclinat. Se foloseau intens frânele, iar în tot timpul ăsta GPS-ul ne arăta că mai avem de parcurs încă jumătate din drum. Trecuseră două ore, timp ce părea că se dilată. Urme de cauciuc ale autoutilitarelor, drujbe lăsate pe lângă copacii tăiați, rumeguș de lemn și crengi pe marginea drumului – ăsta era peisajul ce devenise constant în drumul fără sfârșit. Deodată, tovarășul de la volan, exclamă că nu mai merg frânele. Drumul devena tot mai înclinat și plin de curbe, iar prăpastia din dreapta, concura cu gura Marelui Canion. Cu motorul scos din viteză și multă stăpânire de sine, a reușit să-și păstreze calmul, până cănd la un moment dat, drumul a devenit drept și plan, reușind să oprească mașina.
Tare m-am bucurat! Nu m-am simțit niciodată mai aproape de un pericol atât de grav. De fapt toți cei aflați în mașină am ieșit afară în secunda doi, respirând adânc și exclamând verbal momentul. Câteva zeci de minute mai târziu, după ce plăcuțele de frână s-au răcit și și-au reluat rolul, călătoria noastră a continuat. Ar fi fost bună o bicicletă atașată pe suportul de biciclete, ca opțiune de backup. Astfel, aș fi putut căuta ajutor extern, dincolo de drumul uitat de oameni și asfalt, sau măcar aș fi găsit o “bară” de semnal pentru a suna un service auto.
Cert este că de atunci, în orice călătorie planificată, prietenul meu responsabil cu volanul, nu pleacă la drum fără să-și echipeze mașina corespunzător cu cârlig de remorcare, scut metalic, sau cutie de portbagaj, pentru mai multe bagaje. În plus vizita la mecanicul auto a devenit prioritară, schimbând plăcuțele de frână și asigurându-se că poate călători în siguranță. Dar să revenim!
Într-un final, călătoria s-a terminat cu happy-end și cu un sejur fantastic în munții Apuseni, după 70 de km prin pădure, parcurși în aproape 4 ore. Și chiar dacă mi-am recunoscut partea de vină, am învățat câteva lucruri importante. Unul din ele ar fi să nu mă bazez în totalitate pe algoritmii unui program de generat trasee, ci să-mi las și intuiția să decidă. Dar cel mai important lucru cred că este ca atunci când te afli pe un drum lipsit de indicatoare sau orice urmă de Moromete, oprește-te! Măcar și pentru a preîntâmpina pericolul ca frânele să nu-ți țină, dacă nu pentru a admira peisajul care să-ți taie respirația. Altfel, vei avea ce povesti prietenilor tăi. Drum bun!
Articol redactat pentru Spring SuperBlog 2019
