Ne place să rostim cu emfază, aproape ca pe o incantație motivațională: vârsta este doar un număr. Tocmai ce am auzit asta mai devreme la radio. O mantră reciclabilă, scoasă din raftul cu încurajări universale, bună de postat pe Instagram, lângă o poză în costum de baie, cu filtrul “tinerețe fără bătrânețe” aplicat temeinic.

Dar ia spune-i asta unui bătrân care a muncit 42 de ani și primește azi o pensie cât prețul unei perechi de adidași cu “brand” faimos. Spune-i asta unei femei de 67 de ani care merge cu genunchii plânși să-și plătească întreținerea, în timp ce la televizor se discută despre mărirea pensiilor în funcție de algoritmi care n-au gustat vreodată ciorba de zarzavat.

Într-o societate care a jurat credință eternă tinereții și a trecut bătrânețea în colțul cu lucruri uitate, lângă telefoanele cu butoane e greu să mai faci poezie din numere. În România, ca și în majoritatea țărilor, vârsta nu este doar o cifră: e criteriu de (ne)angajare, motiv de marginalizare, uneori chiar o sentință socială.

Politic vorbind, bătrânii sunt importanți doar o dată la patru ani. Până atunci, trăiesc în așteptare. A bonusului de Paște. A medicamentului compensat. A autobuzului. A unei vizite. A cuiva care să-i privească fără grabă.

Să nu ne amăgim. Povestea cu “vârsta e doar un număr” e frumoasă, dar la fel de reală ca tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte. O nălucire dulce, spusă seara, în timp ce universul real îți trimite SMS cu soldul contului și termenul de plată la gaze.

Și-atunci, poate că nu este vorba doar de câți ani ai, ci de cum te simte lumea în ei. Și mai ales: dacă te mai simte. Căci da, vârsta e doar un număr dar contează ce valoare îi dă societatea. Iar azi, la maturitate, pare că zero-ul se pune înainte.