Prin școala generală, la începutul primăverii, clasa devenea sală festivă, florărie și paradisul mărțișoarelor cu fundițe albe-roșii, potcoave, fluturași și alte cele. Învățătoarea și mai apoi profesoarele, plecau din clasă, dixite cu fel de fel de lucrușoare, fundițe puse la sacou, un munte de flori și probabil câteva cutii de bomboane cu gust de  Dior. Și chestia asta a rămas înrădăcinată în străfundul nostru fără să ne dăm seama. Nu e vina lor că primesc și nici vina noastră că oferim!

Nu-mi place să cred că trebuie să ne ghidăm prieteniile, relațiile sociale și personale, după reguli ce țin de ocazii, datini ori sărbători. Ca și-n cazul plicului de nuntă (dat mai mult obligat forțat), mărțișorul reprezintă de cele mai multe ori, viza din pașaportul celei căreia i-l oferi, asigurând-o că te gândești la ea, validând deci o legătură care ar trebui cântărită altfel.

Și-am înțeles! E frumos să oferi, să primești, să dăruiești un zâmebt, o scobitoare și-o atenție, dar lucrurile sunt făcute după un automatism pe o rețetă impusă acum zeci de ani. La fel ca și de Crăciun, Paște, Halloween, Black Friday sau Green Sunday, lucrurile funcționează la fel: oferi, zâmbești, primești și ești aproape de toți cei dragi, dar cu un cost ce ține de un stereotip.

Este clar! Din punct de vedere al societății, îți iubești partenera doar dacă-i cumperi un fluturaș spânzurat într-o fundă de aur, pe care ulterior o rătăcește prin sertarul cu lucruri neimportante. Nu există vreo utilitate concretă, în afara faptului că-i smulgi un zâmbet în treacăt. Și mai e o chestie: dacă fac un cadou, mă gândesc să aibă si o utilitate. Și poate fi în orice altă zi. La urma urmei e fain când faci lucruri neașteptate.

Fii tu mărțișorul din viața ei și oferă-i momente și zâmbete care nu se pierd în vreun sertar obscur. Vorba lui Dem Rădulescu: există trei tipuri de mărțișoare – de aur, de argint și.. de anul trecut!