Am poposit acum ceva vreme la Capșa (acel teritoriu sacru al dulciurilor cu blazon care îți oferă iluzia că ești personaj într-un roman interbelic) și mă așez la o masă retrasă dorind să comand un profiterol. Un clasic deja, pe care îl recomand cu căldură.
La două mese mai încolo, o doamnă în etate, cu pălărie de parcă tocmai venise de la o paradă imperială a păsărilor migratoare, își dă în spectacol indignarea. Un soi de Karen balcanică, dar cu accente franțuzești și voce tremurat-țepoasă:

– Asta nu e demn de Capșa! Ceaiul e fad! FAD, domnule! E apă călduță cu pretenții de civilizație! Unde sunt standardele, unde e servirea aceea impecabilă? Eu vin aici de când.. de când lumea avea respect și farfurii de porțelan, nu linguri din inox comunal!

Ospătarul, bătrân de meserie și cu răbdarea smirnei, dădea aprobator din cap, ca un duhovnic experimentat care știe că penitentul nu vrea iertare, ci spectacol.

– Nu se poate! Asta e bătaie de joc! Eu plec! strigă cucoana, smucind poșeta și provocând un mic tsunami printre tacâmurile mesei.

Ceilalți trei de la masă? Un domn cu aer de soț blazat, o doamnă care părea că regretă fiecare moleculă de ceai comandat și o nepoată care căuta semnal să posteze totul pe Instagram. Nu voiau să plece. Se vedea clar. Dar s-au ridicat, cam cum te ridici de la masă când nu-ți vine nota și ai uitat portofelul acasă. Au oftat sincron și au ținut ieșitul. Cucoana în frunte, alaiul în urma ei, ca într-o variantă contemporană a scenei cu regina părăsind palatul.

Ospătarul a rămas neclintit, cu o demnitate tăcută demnă de un butler britanic S-a întors spre mine și, cu un soi de calm ancestral, m-a întrebat:

– Mai doriți ceva pe lângă profiterol? Un ceai? O clipă de liniște?

N-apuc să răspund, că unul dintre domnii din apropiere intervine:
– Am mai dori noi două ceaiuri, vă rugăm! Fierbinți. Și, dacă se poate.. fără pene.

Am zâmbit. Și am fost de acord. De altfel, sunt două lucruri care nu dezamăgesc niciodată la Capșa: profiterolul și stoicismul unui ospătar care a văzut tot: de la cucoane cu pretenții până la revoluții în farfurie.