Pentru cei cu nostalgii spre muzici contemporane, recomand mersul cu tramvaiul.
Având drum în oraș, iau 23-ul cu destinația Piața Unirii, unde găsesc un tânăr slăbănog, cu vreo trei-patru tulei pe față (semn că e spân dar și-ar fi dorit nițică barbă), ținând în mână o chitară parcă ansamblată din bucăți, dovadă făcând cordarul lipit cu scoci negru și corzile înnodate la capete precum șireturile pe teneși. Un adevărat maestru al acrobațiilor, deoarece tramvaiul se tot ondula ba stânga, ba dreapta, căci știți cum e în zona 11 Iunie – Coșbuc. Însă nu vreau să vă povestesc despre cum avea inculpatul în cauză, cuie în talpă. Preț de câteva minute am admirat peisajele stradale, ascultând muzică demnă de cenaclul Flacăra. “În umbra marelui URSS” a celor de la Phoenix, a redus la tăcere chiar și ce-a mai coțăfană bătrânică. Cu toate ăstea, în cele 3 stații parcurse s-au strâns doar 3 bacnote de 1 leu și-un Enescu.
Acum eu am tot auzit vorbe din ăstea cum că “arta nu ține de foame”, dar în cazul ăsta, studiul de piață nu a fost făcut corespunzător. Degeaba au dat-o ăștia mici pe chestii fine, într-o capitală unde se ascultă cu mult aplomb “Despacito”.
Mâine poate trece la chestii mai post-decembriste măcar, și ne încântă cu vreun Compact și a lor fată “din vis”.