Stăteam așa și mă gândeam la faptul că odinioară, Bucureștiul era considerat “micul Paris”, ceea ce nu-i de ici de colo. Dar acum privind în stânga și-n dreapta, mi se pare că nu a rămas aproape nimic din aerul boem al vremurilor din opera lui Caragiale. În schimb nu ai cum să nu observi contrastele ei, care marchează toate lucrurile prin care a trecut România din punct de vedere istoric: pe de o parte avem clădiri noi construite, care reprezintă expresii ale unei arhitecturi moderne (sau în alte cuvinte capitalismul multilateral și-a înrădăcinat bine tentaculele), iar pe de altă parte regăsim clădiri construite după modelul moscovit prin “imprăștierea” clădirilor cu aer socialist, în planul inelar al orașului. Într-un final, prin tot acest amalgam istoric și arhitectural, mai găsim și câteva zone cu clădiri vechi care invocă perioada interbelică.

Toate-s bune până aici, numai că niciodată nu am înțeles de ce nu există un program de mentenanță și reabilitare pentru anumite clădiri aflate în pragul colapsului. Deci iată! Degeaba am fost noi boieri, intelectuali sau vorbitori de “fucrulision”… Societatea s-a “prăfuit” și ea, deși eu tot mai sper la un aer fresh dinspre Vest.

Însă ce vreau să vă întreb: dacă o persoană miroase puternic a parizer, putem spune că are un aer parizian?