“Aș vrea să fie a mea din nou!”, îmi spun revăzând-o pe peronul stației de metrou. Au trecut multe primăveri de când ne-am spus “adio”, regăsind-o după atâta timp în care nu ne-am spus mai nimic, în care am îngropat tot ce s-a înâmplat între noi și am dat uitării tot ce ne-am spus. Acum totul pare desprins dintr-un alt roman, scris cu alt stilou, în care cerneala așterne pe foaie un alt fir epic dar cu aceeași protagoniști. Apare metroul, iar ea dispare, cu promisiunea unei revederi la un ceai. Mintea nu-mi poate da pace, devenind într-o clipită, un psiholog bărbos ce-și rumegă arătătorul pe pixul cu care-și notează impresiile în clipboard. De ce ne-am complica? De ce am răscoli trecutul? Cu ce ar fi diferit acum, față de atunci? Pentru că am tânjit după ea în tot acest timp. Pentru că au rămas lucruri și sentimente nespuse. Dar ea are alte gânduri și sentimente pentru altcineva. Speră, visează, suferă pentru altcineva. În fața lui mă simt învins!

Ajung acasă și recitesc conversaţiile noastre, savuroase, incitante, aprinse până aproape de implozie. Îmi aduc aminte cum stăteam aproape spate-n spate, tastând grăbiţi, şovăind în punctele-cheie ale discuţiei, anticipându-ne mişcările ca pe o tablă de şah, sărutând-o pentru prima dată pe o băncuță de ciment din Cișmigiu, ținând-o de mână, furându-ne priviri și imaginându-ne furtuni de senzaţii. A fost a mea, am fost al ei, iar în loc să-mi treacă, aşa cum ar fi fost de aşteptat, n-a făcut decât să o doresc şi mai mult. Uneori, mi se pare că dorul ei vibrează, la unison cu al meu, într-o tăcere autoimpusă. Alteori încep să mă întreb dacă n-am înnebunit şi nu ţes poveşti despre sentimente care pur şi simplu nu sunt acolo. Încerc s-o regăsesc acum și aici, sperând că pot relua totul de unde am rămas.

Ne revedem, discutăm și în tot timpul ăsta pare că ceaiul s-a răcit, iar discuția noastră poate declanșa o explozie cu un singur chibirit. Deși ea este a lui, o simt că se apropie de mine. După câteva îmbrățișări lungi se îndepărtează de mine, privind când în gol, când la mine, ca și cum mintea îi pare invadată de gânduri și simțiri. O parte ar fi vrut să lase lucrurile așa, iar o alta ar fi vrut să știe ce e în mintea ei.

Pentru o clipă, îmi imaginam cum universul ne acordă un weekend, unul singur, dar întreg, cu două nopţi senine, într-o cabană la munte, departe de lume. Să ne răsucim mângâierile şi gândurile în toate modurile posibile, ca într-un clişeu dintr-un film american, cu clipele date pe fast-forward, în flash-uri aurii, în timp ce pe fundal se repetă o piesă de Marvin Gaye. Mă întreb dacă dimineaţa, stând pe prispa cabanei, în pulovere şi cu ceaiuri aburinde în mâini, ni s-ar părea real ce e între noi. Am discuta filosofie sau am încerca să ne răspundem la o întrebare atât de simplă: ce suntem noi, dincolo de clipele astea? Cel mai teamă mi-ar fi că am tăcea amândoi şi că ne-ar fi de ajuns. Ar fi, apoi, duminică după-amiază şi i-aş spune că mi-e foame sau că vreau să scriu un cântec, iar ea m-ar săruta apăsat şi mi-ar şopti în modul ei răsfățat „n-avem timp de asta”. M-ar îmbrăţişa, cu pătura groasă de pe umerii mei cu tot, mi-ar pune deoparte cana de ceai şi m-ar ameţi cu o mie de sărutări, în timp ce cu o mână şi-ar scoate telefonul din buzunar şi l-ar deschide pentru prima oară după două zile. Ar bolborosi câteva cuvinte urâte și mi-ar spune „Trebuie să mergem!” – ne-am îmbrăca în tăcere, ştergând orice urmă a trecerii noastre prin cabană. Îmi place să cred că fericirea de a o avea să dureze mai mult decât un flash din mintea mea, iar nefericirea de-a trebui să o „returnez” unei alte vieţi m-ar face să scriu, să mă simt viu la rândul meu, căci la finalul unui weekend, paradisiac sau nu, n-am avea nimic. Nici măcar unul pe celălalt.

Ne terminăm ceaiul sorbindu-ne din priviri, iar apoi îi propun să o conduc spre casă. În timp ce traversam parcul, mi se pare puțin amuzant faptul că trecem pe lângă banca pe care, acum mult timp, am împărtășit primul sărut. Mâna ei mă strânge cu putere și exclamă cu precizie de soprană: “Andrei!”. Privesc spre locul în care privirea ei rămâne încremenită. Este partenerul ei.  Obrazul meu simte impactul unei lovituri, iar senzația este atât de puternică încât… Whoooah!

Deschid ochii. Tavan, noptieră, televizor. A fost doar un vis! Răsuflu ușurat. Lampa din colț este martora înfrângerii mele împotriva somnului, adormind în timp ce lecturam romanul  “Într-o gară mică” scrisă de Sidonia Drăgușanu. Pesemene, nu-i de mirare că povestea demnă de un scenariu de film, a avut un asemenea impact în visul meu. Asemeni, romanului ce trezește trăiri și emoțiile specifice perioadei adolescentine, cred că ne regăsim cu toții într-o situație mai mult sau mai puțin similară.

Dar oare cum s-ar termina povestea din vis? L-am găsi pe acest Andrei contemplând la cele întămplate? Cel mai probabil i-ar oferi Universului un monolog. L-ar contura pe ultima pagină al unui capitol ce urmează a fi încheiat, în care ar scrie așa:

“Trăim într-o lume abandonată de multă vreme de zei. De câte ori să-i mai cer timpului să-mi ia totul? Timpule ia-mi totul și de data asta! Păi ce crezi? Că vreau bunăstare materială, bani, lux, sau succes? Ia-mi-le pe toate și dă-mi în schimb o iubire pură și adevărată. Lasă-mă să-mi împart nimicul cu o EA. Să nu avem nimic, dar să ne avem unul pe celălalt. Să construim singuri din acest nimic ceva mare pentru noi, dar pueril pentru cei materialiști.” 

Apoi pe peronul unei gări, s-ar scutura, dând piept cu un nou început, căci așa am învățat că trebuie să se termine orice poveste: cu două zâmbete și-un happy-end!

Articol redactat pentru competiția Spring SuperBlog 2019