Plimbându-mă astăzi prin oraș, m-a lovit o amintire de pe vremea când eram june proaspăt ieșit din cuibul părintesc. Aflându-mă în acele zile de început în metropolă, consideram că toate orașele mari aveau o Piață Centrală. Așa că, ce-am zis? Unde scrie “Unirii”, acolo trebuie să fie centrul. Simplu. Curat. Geometrie sufletească. O naivitate care, retrospectiv, mi se pare aproape drăgălașă.
Piața Unirii, acest fel de Madison Square dâmbovițean, are totuși o istorie interesantă, dacă scormonești puțin sub praful de pe străzi. Înainte de comunism, zona vibra: aici erau case elegante, Hala Centrală, Hala de pește, și două biserici la vedere. Apoi a venit epoca demolatoare, iar Ceaușescu, într-un acces de megalomanie tipic, a nivelat tot. Bisericile? Translate și ascunse după blocuri. Magazinele? Rase (am aflat cu tristețe de magazinul DoReMi care se afla vizavi de Cocor). Viața? Măturată ca niște coji de semințe de pe trotuar.
În locul lor au răsărit blocuri și s-a extins Magazinul Unirea cu două aripi. Magazinul era cândva un simbol al modernității socialiste, azi un “mall” fantomă care pare să supraviețuiască doar din patriotismul corporatist al McDonald’s-ului. Și ce frumos i-a spus tovarășul Iliescu la inaugurarea din ’95: „unitate de deservire a populației”. Nimic nu sună mai apetisant decât un burger servit în logica planului cincinal.
Azi, magazinul e gol, cum e și spiritul urbanistic al pieței. Pe partea cealaltă, simetrie: covrigării, shaormerii și două-trei magazine în care intri doar ca să-ți aduci aminte că n-ai nevoie de nimic. Între ele, o mare întindere de nimic: un parc care n-are rost, alei care nu duc nicăieri, iar mirosul.. O combinație de urină vintage, ambalaje fermentate și resemnare urbană.
Cât despre traficul pietonal.. este o glumă proastă. Îți trebuie un pic de antrenament militar să traversezi legal dintr-un colț în altul: 10 minute, dacă nu te ia somnul la semafor. Mașinile? Săracele, nici ele nu mai știu pe unde s-o apuce, căci planșeul (acea mare lucrare fără început, dar cu sfârșit îndepărtat) a blocat și logica, nu doar drumurile.
Așa că, strecurându-mă azi printre jaloane, gropi și ambiții uitate, mi-a devenit limpede: Piața Unirii nu e centru, nu e inimă, e doar o hernie urbană, ignorată, dureroasă și imposibil de operat. Iar eu, visătorul de altădată, am crezut c-o să găsesc aici pulsul orașului când, de fapt, singurul lucru care bate la Unirii e curentul.
P.S. Pentru cei care încă mai caută centrul real al capitalei: kilometrul 0 al Bucureștiului se află, de fapt, în Piața Sfântul Gheorghe, între Unirii și Universitate. Da, fix acolo, unde face buclă tramvaiul. Practic, orașul pornește oficial dintr-un colț în care n-ai opri nici să-ți legi șiretul.
